Episodul 15 – Parodontita crește riscul de boli peri-implantare. Netratând-o, clădim pe nisip!

In ultimii ani, reabilitarea edentațiilor prin tratamente implantare a devenit tot mai frecventă. În același timp, frecvența patologiilor asociate implantelor dentare a crescut. Peri-implantita este o afecțiune frecventă (între 6% și 54%), care are un prognostic incert. Prezența parodontitei active sau în antecedente este considerată un factor de risc potențial al unor complicații ale terapiei implantare generând susceptibilitate pentru dezvoltarea acestora, inclusiv pierderea osoasă peri-implantară, pierderea implantului și producerea peri-implantitei, care la rândul ei influențează negativ longevitatea implantelor. Asemănarea dintre microbiota peri-implantară și cea peri-dentară susține ideea că patogenii parodontali pot fi implicați în dezvoltarea infecțiilor peri-implantare. Identificarea factorilor de risc potențiali ai peri-implantitei este esențială pentru elaborarea unor strategii preventive ale acesteia.

Deși literatura de specialitate a identificat un risc crescut de pierdere osoasă peri-implantară și pierderea implantelor la persoanele cu parodontită (cronică) în comparație cu persoanele sănătoase parodontal, dar nu există un consens asupra acestei idei, posibil datorită heterogenității indicatorilor de cuantificare a terapiei implantare: pierderea osoasă peri-implantară, pierderea implantului, inflamația peri-implantară, sângerarea la sondare, modificarea adâncimii la sondare peri-implantare.

Atunci când în review au fost introduse studii rigid selecționate, care au raportat o definiție de caz strictă a peri-implantitei bazată pe pierdere osoasă și modificarea adâncimii la sondare, acestea au raportat asocierea dintre prezența parodontitei și a peri-implantitei (Diniz Ferreira S, Journal of Dentistry, https://doi.org/10.1016/j.jdent.2018.09.010). De asemenea, fixarea definiției de caz pentru parodontită este importantă pentru a crește acuratețea evaluărilor. În plus, în definiția pacienților fără parodontită trebuie incluse doar persoanele fără parodontită în antecedente și nu și cele cu parodonțiu redus stabilizat.

Ideea este că persoanele cu parodontită activă care trebuie reabilitați implantar au nevoie de o terapia parodontală specifică înainte de terapia implantară. Mai precis, terapia implantară este ultima care se realizează, după validarea dinților restanți din punct de vedere parodontal și odontal. Să ne imaginăm ce se întâmplă dacă se realizează terapii de reabilitare costisitoare fără evaluarea și tratarea dinților restanți, care prezintă leziuni de furcație ..... (revin săptămâna viitoare cu exemple!). Mai subliniez, încă o dată, exprimat foarte simplist: terapia parodontală se realizează prima, înaintea celorlalte tratamente, pentru că dacă dinții nu sunt bine susținuți nici celelalte tratamente realizate nu vor fi bine susținute, adică vor fi clădite pe nisip!

Important de menționat că parodontita, chiar dacă este tratată și oprită în evoluție, rămâne o ”boală pe viață” astfel că pacienții cu parodontită, după încheierea fazei active a tratamentului complex (care include și terapia implantară) trebuie incluși într-un program riguros de menținere, fixat la intervale regulate, care nu depășesc 6 luni, pentru control și igienizare profesională. Și nu mai vorbim despre importanța igienizării personale minuțioase!